Vrei să ai o siluetă de invidiat? Deschide o companie de teatru

Cum își joacă actorul George Vișan rolul vieții – antreprenor de teatru independent

După ce a lăsat în urmă un salariu mizer la un teatru de provincie pentru a lucra cinci ani într-un birou din București, George Vișan a realizat că nu poate trăi departe de scenă și a fondat Compania de teatru Ingenuo. Nu este un ”business”, ci un mod de viață.

De ce joci teatru?

Breşa pe care o poate crea teatrul în realitatea ce mă înconjoară m-a fascinat dintotdeauna. Faptul că pot „împrumuta” carnea mea, oasele mele, respiraţia mea, unui personaj a funcţionat mereu ca un magnet. Teatrul operează cu instrumente foarte fine până în adâncime. Mi-a plăcut să găsesc răspunsuri la întrebări precum: „de ce acţioneză aşa personajul meu?” sau „de ce face drumul ăsta de la masă până la uşă?”, „ce urmăreşte în scena asta?”, „ce vrea?”. Şi mai interesant devine când trebuie să menţii un echilibru foarte delicat între a nu mai fi tu în anumite momente pe scenă şi în a fi foarte atent în acelaşi timp la tot ce se întâmplă: reflectorul 3 a cedat, va trebui să caut lumina în alt punct, sau partenerul mi-a dat altfel replica, va trebui să îmi modific datele răspunsului şi eu. Aşadar, fac un pas în afara mea, în pielea unui personaj, dar trebuie să păstrez o luciditate teribilă în fiecare secundă. E aparent o contradicţie. Trăiesc asta foarte intens și îmi place.

 

Îți poți câștiga existența din teatru?

Cu un efort foarte mare poţi trăi aproape decent. Cineva mă întreba acum ceva timp cum fac să rămân mereu slab. I-am răspuns că am o companie de teatru. Da, poţi trăi din asta dacă îţi impui un anumit ritm al procesului creativ, o anumită frecvenţă a apariţiei spectacolelor noi. Când nu repet – scriu, când nu scriu – repet, când nici nu repet şi nici nu scriu, sunt în discuţii cu scenograful, probăm costume, ajustăm recuzita sau pregătesc muzica pentru un nou spectacol.

Promovarea e la rândul ei un factor de o importanţă majoră. Aici, ca şi la capitolul strategie/perspectivă, am mare noroc cu Alexandra, prietena mea, alături de care am înfiinţat Compania Ingenuo. E sfera ei. E un domeniu care te solicită, mai ales că în teatrul independent nu eşti niciodată doar actor. Aşa se face că semnez regia şi scenariul fiecărui spectacol, atât la piesele pentru cei mari, cât şi la spectacolele pentru copii, dar sunt şi maşinist, cabinier, luminist şi sunetist, dacă situaţia o cere. Sunt foarte fericit cu ceea ce fac însă combustia necesară e una deloc de neglijat.

 

 

Ce este compania de teatru Ingenuo?

Este felul în care răzbim şi aducem pe scenă ceea ce noi considerăm că e Frumos în Teatru.

E credinţa în ceea ce facem, respectul pentru spectator, consecvenţa, sensibilitate. Ingenuo este felul în care am ales să „ard” şi să mărturisesc în acelaşi timp celuilalt. E mâna întinsă prieteneşte către public, e gestul care vrea să spună că încă se mai poate trăi frumos.

 

Ce job-uri ai avut înainte și de ce te-ai hotarât că nu e ok ce faci?

A existat o perioadă de 5 ani când am fost puţin „certat” cu Teatrul. În 2007, după cei opt ani cât am fost actor la Teatrul Valah Giurgiu, sătul de salariul mizer, am venit în Bucureşti, unde am lucrat pe rând în cadrul unei edituri ca operator call-center, coordonator baze de date, director de distribuţie şi fotograf. Au fost cinci ani plini în care a trebuit să mă adaptez aproape zilnic. Nu am să neg că a fost o perioadă de acumulare teribilă, dar nu într-o zonă în care mă simţeam împlinit. Nemulţumirea mea s-a acumulat pe tăcute din 2007 până în 2012, când această colaborare a luat sfârşit. A fost nevoie de acest lucru pentru a înţelege că de fapt nu cu Teatrul mă certasem, ci cu un sistem. Discutând cu Alexandra, prietena mea, şi cu Mirela Zivari, o foarte bună prietenă, psiholog, am decis să mă întorc spre Teatru. A reveni într-un birou era exclus. Au fost coordonatele care au dus la apariţia Companiei de Teatru Ingenuo. A fost ca şi cum m-aş fi întors acasă. E un moment de o importanţă majoră pentru mine.

 

De ce îți scrii singur piesele?

Pentru că am fost încurajat de prieteni, profesori, actori şi regizori cu mulţi ani de experienţă în spate, în direcţia asta. Am simţit că am ceva de spus, că pot să fac asta şi pentru că, slavă Domnului, am avut confirmarea că nu dau greş, putând oferi astfel publicului spectacole ce poartă un suflu nou. Nu am să îţi ascund faptul că a-mi scrie singur textele e şi un avantaj enorm: fiind conştient de resursele mele şi ale colegilor mei pe scenă, de ceea ce e potrivit sau nu, am o imagine foarte realistă încă de la începutul unui proiect. Ştiu cam care e „canalul navigabil” pe care o putem apuca, plaja de posibilităţi. Îţi dau un exemplu: cu mult drag aş scrie un text cu şase sau opt personaje, mi-ar fi chiar mult mai simplu decât să scriu unul în care apar doar trei. Da, dar pot plăti doar 3 actori, un sunetist şi un luminist cu încasările de pe biletele vândute într-o sala cu o capacitate mică. E foarte important să ai vedere toate aceste aspecte.

 

Cum îți alegi subiectele pe care le pui în scenă?

Sunt foarte atent la oameni. Plăcerea de a observa o am încă din copilărie. Sunt atent la ce reacţionează ceilalţi, de ce râd, de ce plâng, care sunt contextele în care se nasc drame sau situaţii comice. Românii au o paletă foarte vastă de motive din ambele categorii. Odată ce îmi aleg un subiect îl trec prin filtrul meu şi încep să ramific. „Ce s-ar întâmpla dacă?” e intrebarea de la care pornesc fiecare scenă. Am să îţi dau un exemplu. Ideea comediei „Din Rusia, cu drag” mi-a venit când eram la un ceai, cu Alexandra. În slalomul lunar printre facturi, eram puţin pe gânduri. Alexandra m-a întrebat cum ar fi să avem şi noi o mătuşă Tamara. A fost scânteia care a pornit scenariul în care un cuplu ce se zbate în greutăţi primeşte vizita unei mătuşi foarte bogate, dar şi foarte dificile. Au apărut intrigi şi subintrigi. Publicul a rezonat cu mult peste aşteptările mele. Identificarea spectatorului cu personajul de pe scenă e un lucru enorm. Asta mă ghidează atunci când scriu.

 

Unde îți ții reprezentațiile? Care a fost cel mai ciudat loc unde ai jucat?

Colaborăm excelent cu câteva localuri. Clubul Ţăranului este locul unde jucăm cel mai des. Revenim cu drag şi la The Capital Plaza Hotel şi jucăm din cand în când şi la Copper’s Pub. De asemenea, avem numeroase colaborări cu centre de artă, companii şi primării.

Nu cred că am jucat într-un loc ciudat, cât într-un context ciudat. O reprezentaţie a comediei „Din Rusia, cu drag” s-a ţinut în toamna trecută într-un local unde, la un moment dat, s-a întrerupt curentul. Am fost nevoiţi să ne adaptăm. Am jucat la lumina lumânărilor şi a unei lanterne anemice. Sala era full. S-au născut mici jocuri de improvizaţie spre deliciul celor din public.

 

Ce oameni vin la spectacolele tale?

Segmentul de vârstă (excluzând spectacolele pentru copii unde e evident cum stau lucrurile), cuprinde intervalul 12-85 ani. Ţi-aş spune că vin în special cei care apreciează un umor curat, lipsit de vulgarităţi, cei care fac deosebirea cu uşurinţă între cabotinism şi credinţă. Vin cei cărora le plac inserturile muzicale şi felul în care povestea curge ajutată de muzică. Spectatorul Ingenuo este şi acel om care se îndreaptă către o reprezentaţie la orele 19-20, după o zi de birou, fie că acel birou se află într-o corporaţie, o bancă sau o instituţie. Spectatorul nostru e şi studentul care vine după cursuri, dar şi pensionarul convins de nepot să iasă din casă pe motiv că va avea o seară aparte. Sunt şi cei care se bucură ca spectacolul se ţine într-o sala în care nu se fumează. Nu îţi pot spune cât sunt de bucuros atunci când în unele cazuri în sală se regăsesc oameni care sunt prezenţi pentru a 3-a sau a 4-a oară la acelaşi spectacol. Ba au mai adus şi prieteni sau rude.

 

Ce înseamnă teatru cu muzică live?

E un anume tip de teatru care mai primeşte un personaj: muzica. Ea are rolul de a-l susţine fără a-l încăleca. Muzica poate sprijini sau sublinia anumite momente lirice, dramatice sau comice, fiind cu atât mai apreciată cu cât se naşte sub ochii spectatorului, fără a fi o imprimare mai mult sau mai puţin rece pe un suport. E un aspect care merită exploatat, poate fi sursa de improvizaţie şi joc. Oamenii adoră spontaneitatea. În cazul spectacolelor pentru copii, teatrul cu muzică live e cu atât mai apreciat cu cât le stârneşte curiozitatea şi admiraţia. Nu de puţine ori un părinte a venit la mine şi mi-a spus că cel mic a cerut să înveţe chitară în urma vizionării unui spectacol. Teatrul cu muzică live e teatrul cu un strop de magie în plus.

 

În afară de teatru, ești implicat și în alte proiecte artistice – faci fotografie și cânți într-o trupă rock. De ce faci toate astea?

Simt nevoia inepuizabilă de a mă exprima. Cred că orice formă de artă e o formă de strigăt, de dialect. Cred că încetăm să mai fim singuri atunci când Celălalt ne iese în întâmpinare. Am apreciat întotdeauna omul care îmi dă întâlnire într-un loc la jumătatea drumului dintre locuinţele noastre. Eu aleg să vin până la jumătate ducând cu mine o poveste, o imagine, un cântec, sau, de ce nu, toate trei. Nu imi place să vin cu mâna goală. J

 

Cunosc mulți fotografi, de la cei de nunți și botezuri, la artiști desăvârșiți. Cei mai mulți dintrei ei își fac treaba bine, fără însă a avea ceva special și sunt puțini cei care au ceva de spus în arta asta. Care e povestea ta?

Nu am cum să ignor faptul ca fotografia e o sferă care uneori îngenunchează cuvântul, ca forţă. O imagine îţi poate spune mult mai multe decât o frază despre textura unei zile, parfumul unei clipe, subsolul unei priviri. Am ajuns să fiu atras către zona fotografiei într-o perioadă când mă pierdusem, când teatrul nu mai era prezent şi am simţit nevoia unui surogat. Am observat că o fotografie poate „altera” o realitate şi că Frumosul apare atunci când ştii cum să manevrezi mediul prin care imaginea este „deviată” de la realitate. Îmi place să surprind clipe, contraste, conflicte, lucruri, însă trecând totul prin filtrul meu. Întotdeauna am crezut că o fotografie fură unui om ceva. Îmi place că acest lucru e ireversibil. Nu în ultimul rând îmi place rolul pe care îl are întâmplarea în fotografie. Să fii acolo unde trebuie şi când trebuie e ca şi cum ai juca ruleta cu nişte zei ascunşi.

 

Ce îți place să faci când ai un aparat foto în mână?

Să aştept, în primul rând. Să aştept momentul acela când mână îmi urcă aparatul la ochi, nevoia apăsătoare de a declanşa. Dacă vorbim de un portret, îmi place să aştept până când celălalt a scăpat de încorsetări, de teama de a fi privit. Am momente preferate în zi când îmi place să fotografiez. Îmi place „ora de aur”, intervalul din preajma apusului sau răsăritului, când lumina cade oblic, când nu arde ci mângâie şi când umbrele se lungesc pe tăcute. E un anumit tip de lumină pe care nu îl poţi reproduce în niciun studio din lumea asta.

 

Și, pentru că ți-a mai rămas puțin timp, ții și speech-uri motivaționale. Care e subiectul lor?

Am avut plăcerea să fiu invitat cu anumite ocazii pentru a povesti despre Ingenuo şi despre revenirea la teatru. Am strigat „prezent” şi nu am putut să nu remarc faptul că cei care mă ascultau erau foarte interesaţi până în detaliu de drumul sinuos al celui de lângă ei. Din nou, identificarea despre care vorbeam mai devreme. Puterea exemplului nu e o chestiune care aduce a platitudine. Nu. Puterea exemplului e un lucru deloc de ignorat.

 

De ce cred oamenii ceea ce le spui?
Cred pentru că mă văd, pentru că mă simt. Pentru că pot veni la spectacolele noastre şi pot râde sau plânge alături de noi. Le vorbesc despre efort şi perseverenţă, lucrurile fără de care nu poţi porni la niciun drum în antreprenoriat şi nu numai, în viaţă. Le vorbesc sincer despre momente de îndoială, de disperare, dar şi despre momente de vârf, de reuşită. Despre ajutorul primit, dar şi despre cel dat. Le spun prin ce am trecut şi ce am făcut nu pentru a face paradă sau pentru a-mi atrage lauda, ci pentru a le spune că există alternative care conţin şi altceva decât plecarea din ţară.
Pe lângă povestea mea propriu-zisă, am grijă să presar şi câte un moment de umor. Sunt necesare pentru a menţine atenţia vie în public. Am grijă sa fiu un speaker uşor de digerat, fără încorsetări. Până la urma şi publicul de la o conferinţă e tot public, doar că acolo nu joc un personaj, ci vorbesc despre mine. Speech-ul meu se naşte în mare parte în faţa lor, în funcţie de reacţii. Nu mă inspiră nimic alceva decât povestea mea, cu bune şi cu rele. Am grijă mereu să scot în evidenţă faptul că, în ciuda greutăţilor, o luptă merită să fie dusă, satisfacţiile apărând mai devreme sau mai târziu.

 

Cum se împacă toate aceste lucruri pe care le faci?

Foarte bine. Se completează chiar. Oriunde există un public vor fi lucruri de spus şi de ascultat, păreri de schimbat. Cred foarte mult în schimb de energie. Cred că fiecare om e un alfabet care merită descifrat. Cred ca suntem cu toţii personaje la o anumită scară, într-o anumită piesă. A împărtăşi e un lucru extraordinar. E mare lucru să îl asculţi pe celalalt şi să fii ascultat la rândul tău. Se nasc punţi de legătură. E unul dintre lucrurile care stau la baza ideii de a fi OM.

 

Regreți ceva sau te feliciți pentru deciziile pe care le-ai luat?

Nu regret ceva anume. Aş folosi mai degrabă termenul de mulţumit. Sunt mulţumit de faptul că Teatrul m-a aşteptat şi nu mi-a întors spatele după o absenţă de 5 ani. Sunt fericit de fiecare dată când văd o sală plină de oameni emoţionaţi, sunt mai mult decât fericit să văd cum copiii vin după spectacol cu scântei în ochi şi mă întreabă „Ce poveste mai aveţi?”

 

Întotdeauna m-am întrebat dacă artistul creează pentru el sau pentru ceilalți. Care-i răspunsul?

Nu o sa îţi spun acum că sunt deţinătorul Adevărului Absolut, însă cred că actul artistic e ca parfumul. Îl porţi pentru celălalt. Până şi jurnalele sunt ţinute cu dorinţa ascunsă de a fi găsite, nu? Ce sunt pictura şi fotografia fără privitor? Pânze sau hârtie. Ce e teatrul fără spectator? E incomplet. Ce naşti în celălalt, cum vibrează el în funcţie de ceea ce îi oferi, asta ar trebui să fie scopul fiecărei arte, cred.