Criza
de Andrei Crăciun
Mi s-a dus buhul, prieteni, că umblu toată ziua-bună ziua prin lume. E un buh nefondat. Cică trăiesc mai mult prin aeroporturi și aeronave, de la o destinație la următoarea, culegând harfe (n.m. – situație care provoacă, la om, râsul) de prin orașe, doar pentru a le repovesti la următoarele opriri. Fals, prieteni, fals! Zvonuri și calomnii. N-am mai pus piciorul pe pământ străin de aproape două săptămâni, de când am vizitat în Regat poarta Palatului Buckingham, al Majestății Sale Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii.
Și cum stăteam eu așa, tremurând sub vântul crunt de pe Tamisa, chiar în inima cartierul financiar londonez, unde pozam frumoase sedii de bănci (ca să știu de cine să mă feresc), deodată îl văd.
Măi, să fie, zic, n-are cum să fie el, e răposat, l-a plâns toată presa românească. Mă uit, mă codesc, mă învârt, mă zbat interior. Mă, el e?! Vreau să-i sar la beregată și să îi susur în ureche: “Dă-mi banii, pungașule!”. Vreau să tabăr pe el, să-l pun la pământ și să încep să îi car, balcanic.
Deodată, totuși, simt că îndoiala îmi învinge în suflet. Mă, n-are cum. E mort. Dinu Patriciu, prieteni. El este acela. Marele nostru antreprenor și filantrop. Mi-a fost patron și mi-a murit dator, după ce m-a ținut cu lunile nemâncat. Dator mi-a murit. Nu mult, vreo trei mii de lei. Nu mult pentru el. Eu de banii ăștia trăiesc trei luni, huzurind, la mine-n mahala, în Tei. Pot mânca uneori chiar și două mese pe zi.
Și cum stăteam așa, la răscruce, ca Raskolnikov, îl aud vorbind pe cetățeanul suspectat. Nu era, domnule, el! Era un pakistanez oarecare. Bine că n-am sărit în cârca bietului nevinovat. Dar asta mi-a adus aminte de toți patronii mei. Mulți au fost, puțini au mai rămas! Mă rog, nu erau chiar ai mei, căci n-am apucat să fiu și eu gazetar de casă, sclavete, dar erau patronii instituțiilor de presă pe unde am trudit, la talpa ziarelor, câștigând cinstit o pâine amară.
Cel mai om era un patron elvețian. Înalt, nesfârșit, fost baschetbalist, pesemne. Ne-am cunoscut într-un club de noapte, unde venise să aniverseze împlinirea de către compania dumisale a peste o sută de ani de viață și succese. Am fost și eu prezentat – să vadă și domnul elvețian cum arată un mic ziarist român. Și când spun mic, chiar asta vreau să spun. Sunt minion, n-am ajuns, în viață, nici la 1.70. N-am avut banane în copilărie. Sunt optzecist. M-am scuzat față de patron că arăt așa cum arăt. I-am spus și eu cuvintele: “Eastern Europe, you know…”. Elvețianul s-a aplecat de șale și mi-a strâns mâna. Am fost foarte fericit. Cu alt patron n-am mai dat mâna. Avea o mână fină, rafinată, de iubitor de artă.
Apoi, m-am îndreptat spre toaletă. De acolo, precipitându-se, văd că iese un bun prieten de-al meu, care nici una-nici două nu mă mai lasă să-mi satisfac mica nevoie trupească. Mă trage într-un colt și-mi comunică: o să fie rău!, prăpăd!, văzuse cu ochii lui mari directori financiari elvețieni ai companiei noastre râzând în timp ce se deșertau în pisoare. Râzând și strigând că o să vină “der grosăn krisăn” (n.m. – așa a înțeles omul, prietenul ăsta al meu). Marea criză financiară globală. Nu i-am dat crezare. “Fugi, bă, de aici, cum să vină așa ceva la noi în țară?! De unde?”.
Prietenul meu m-a îndemnat, ca un Platon, să intru eu însumi în WC-ul bărbaților și să mă conving. Am intrat. Așa era. Elvețienii își încheiau șlițurile și râdeau zgomotos. “Der grosăn krisăn”. Și, de prost ce-am fost, tot n-am crezut.